Tresar de fiecare dată când aud sirenele ambulanţelor. Am devenit conştientă de sunetele care anunţă că cineva are nevoie de ajutor. În aceste vremuri, mă gândesc şi mai departe. Spun o rugăciune nu doar pentru cel aflat în nevoie, ci şi pentru personalul medical care este expus bolii, odată cu transportul pacientului.
În 2016, o salvare SMURD mă ducea spre viaţă. Scăpasem ca prin urechile acului de sentinţa unor medici de la CF2 şi eram transportată spre Spitalul Universitar. La CF 2 fusesem victima unei transfuzii greşite de sânge. Am primit o pungă întreagă de sânge greşit, AB4, în loc de 0 (250 de ml de masă eritrocitară), în urma căreia am făcut cea mai gravă reacţie, CID (sindromul coagulării intravasculare diseminate), suferință care provoacă hemoragii masive. Eroarea medicală poate nu mă omora, dar o făcea disperarea unor oameni în halate albe, care s-au panicat şi au ascuns ce s-a întâmplat. Eram o mamă de 39 de ani, pe vremea aceea. Scăpasem, prin operaţie de histerectomie, de un cancer incipient de col uterin şi eram omorâtă, cu bună ştiinţă, de frica unor suflete schimonosite, preocupate vădit mai mult de propriul scaun decât de viaţa unui pacient. Făpturi umblătoare în halate albe, care împietează statutul nobil de medic.
La o oră jumătate de la ieșirea din sala de operație îmi amintesc că m-au trezit strigăte disperate. O doctoriță, aplecată peste mine, țipa la asistente: ”Fetelor, fetelor, pacienta cu AB4!” M-am trezit și am urlat: “Am 0, nu AB4!” Am apucat să-mi văd punga de dren, plină cu sânge, la fel cea pentru urină, era plină de sânge, în vreme ce o asistentă îmi tăia cămașa de noapte. Aici mi s-a rupt filmul. Sedată, intram într-o nouă operație. Au mai urmat încă două. Nu am găsit în literatura de specialitate vreun pacient care să fi supraviețuit după administrarea unei unități întregi de sânge greșit. Mai mult, nu se știe vreun caz de transfuzie greșită după o operație majoră! Pacienții care pățesc așa ceva au șanse să mai trăiască doar dacă se acționează rapid și, mai ales, dacă se întrerupe transfuzia greșită. Nu a fost cazul meu.
Sunetul ambulanţelor m-a urmărit şi în perioada internării la Spitalul Universitar.
Ajungeam aici mai mult moartă decât vie, cu diagnoticul: “Sindrom de disfuncție multiplă de organe şi insufiență renală acută. Clasa III KDIGO. Trombocitopenie”.
Prima dată când m-au trezit sirenele şi semnalele luminoase, multicolore, am crezut că e incendiu! Cu tragedia de la Colectiv în suflet, petrecută cu mai multe luni în urmă, mă gândeam că o să ard de vie, fiindcă eram complet imobilizată. Mi s-a explicat apoi că e salvarea pentru cei care fac dializă. Am mai auzit-o de câteva ori şi mă speria din ce în ce mai puţin. Universul meu erau patul de la reanimare, o uşă mobilă, masa asistentelor. Nu ştiam nici măcar cum arată camera asta per ansamblu. Târziu, când am început să merg, sprijinită, la toaletă, descopeream că în spate este un geam. Priveam un pic, ca un exercitiu, şi reveneam în cateva secunde în pat, epuizată. Le rugam mereu pe fete să nu stingă lumina. Nici noaptea. Eram dependentă de asistente şi de infirmiere. Fără ele nu puteam face nimic. Uneori nu mă auzeau, nu îmi revenise complet vocea după intubare, alteori erau la cazuri şi mai grave. O dată am surprins o asistentă plângând. Mai murise cineva. Cunosc acest micro univers de la ATI, ştiu prin ce treci la terapie intensivă, am fost în anticamera morţii. În vremurile astea se moare, asta auzim la ştiri. Dar se şi trăieşte! Poate mai intens ca oricând. Oamenii încercaţi de boală, familiile lor sau doar martorii evenimentelor privesc mai intens normalitatea. Descoperă, cu recunoştinţă, cât de bine este să respiri, să mergi, să alergi, să îi îmbrăţişezi pe cei dragi.
Cand doctorii sunt, mai întâi, oameni
La Spitalul Universitar am revenit, miraculos, la viaţă. Amalia este unul dintre sufletele care m-au vegheat în zilele acelea şi a făcut posibil transferul meu la Spitalul Universitar. S-a luptat cu oamenii şi cu sistemul. A fost lângă mine când am deschis ochii şi mi-a dat putere. Ştia că m-am dus la operaţie cu încredere şi speranţă, cu dor şi drag de viaţă şi cu o grijă nemăsurată de a mă întoarce la copilul meu de 8 ani. Ne cunoştea pe amândoi. Turnura pe care o luaseră lucrurile i s-a părut grotescă şi nedreaptă! Nu putea să fie doar martora unei situaţii limită de un absurd tragic. Mai presus de a fi medic, Amalia este om, simte, iubeşte şi apreciază viaţa pe care Divinitatea a pus-o în fiecare dintre noi. Îi cunoşteam dăruirea şi dragostea pentru domeniul ei de activitate, dar numai după situaţia limită în care m-am aflat am descoperit în ea o forţă greu de bănuit într-o femeie minionă, de o delicateţe aproape palpabilă. Este fascinant să vezi cum Universul lucrează prin oameni.
Amalia nu se crede mai presus de pacienţi şi ştie că mijloacele pe care le are la dispoziţie un doctor, un vindecător nu sunt de ajuns fără scânteia trimisă de Dumnezeu. Trebuie să te naşti cu această empatie pentru semeni, să respiri dreptate şi să fii umil în faţa realizărilor, cât şi a eşecului. Un astfel de medic ştie că generozitatea este modul de a arăta recunoştinţa pentru darurile primite, pe care le transmite, în acest fel, mai departe. Ştie că niciun gest nu e prea mult sau prea greu, când oamenii au nevoie de tine. Aşa fac eu diferenţa dintre medici şi oameni. Asta m-a legat pentru totdeauna de Amalia. Şi pentru asta sunt, şi eu, necontenit, recunoscătoare.
