In Europa murim intr-un ritm nebun, in Dominicana traim asa… Aici, in „tara Duminicilor” timpul se scurge altfel… o zi dureaza cat o saptamana… E suficient sa ridici privirea catre cer si timpul se topeste parca o data cu orice gand negativ. Sunt atat de departe de Bucurestiul meu unde zilele ne alearga sau noi alergam peste ele catre tinte mereu si mereu in miscare… dar atat de acasa! Aici simt fiecare zi ca pe o zi de sambata…
Brunetă cu pielea foarte albă și sprâncene groase – prezentă! Sătulă de părul nedorit de pe corp, care creștea la 2-3 zile după epilatul cu ceară – absolut! Plictisită de lama de ras, nelipsită din bagajul de vacanță la mare pentru că nu voiam să fiu “arici” – da, tot eu! Dar… și speriată nu neapărat de durere, cât de senzația de arsură despre care auzisem în cazul epilării laser și de mitul urban că părul crește oricum la loc – dap, eram.
La 30 de ani, pot spune că am trăit mult, intens și frumos – și, prin prisma meseriei, am fost nevoită să mă privesc adesea din exterior, să mă “șlefuiesc” până la ceea ce credeam eu că vor oamenii, societatea de la mine. La 12 ani am decis că muzica e drumul meu, că tot ce-mi doresc e să cânt și să compun, că vreau să fiu în lumina reflectoarelor – înțelegeam și vedeam din asta doar părțile frumoase, strălucirea, emoția, bucuria – și nu îmi imaginam prețul cu care va veni acest vis.
As incepe prin a spune ca a-ti cauta propria identitate, indiferent de varsta pe care o ai, e poate cea mai buna solutie, singura valabila pentru fiecare dintre noi, daca vrei sa cunosti armonia. Nu-mi plac generalizarile, nu prea imbratisez cu usurinta adevarurile absolute, desi trebuie sa admit cateva: nasterea si moartea, spre ex., sunt comune tuturor fiintelor umane. Accept si gasirea identitatii si a “tribului” caruia ii apartin ca pe o solutie general-valabila.
Exista un punct zero sau chiar mai multe in viata fiecaruia dintre noi si e bine ca exista… pentru ca de acolo incolo ni se deschide o plaja larga de posibilitati. E momentul “stop joc!”, care inainte de a-l revendica ne sperie. Obisnuiti sa “navigam” catre ceva anume, cu sau fara panze-sus, ne simtim datori /obligati sa alegem mereu o directie. Chiar trebuie sa avem in fiecare clipa un scop anume?
Numai Dumnezeu stie cu cate sperante am pasit in 2020… Am tot ce-mi trebuie ca sa fac tot ce vreau…imi spuneam privind spectacolul focului de artificii dintr-un restaurant situat la malul Marii Negre, in Istanbul.
Dupa intoarcerea de la Exatlon, unde am stat 4 luni la soare, pielea mea avea nevoie de ingrijire si tratament special sa isi revina. Am aflat de la o prietena despre clinica Skinmed si in special de doamna doctor Amalia Anghel.
Am fost foarte bucuroasa cand am cunoscut-o, ea fiind o persoana deosebita si un profesionist desavarsit.
Ce fain e sa-ti pui intrebari detasat, fara zbuciumul care, de obicei, le acompaniaza…. Intrebarile fara un raspuns care sa te satisfaca tind sa devina obsesie. Sau asa o numesc unii. Asa ca daca aveti vreun raspuns, vreo solutie, care sa ma scape de “obsesie”, si care sa ma duca la alte intrebari, il astept cu nerabdare.
MARIDANA ARSENE, Povestire de suflet
Nu te intreb care este viziunea ta despre Noua Lume, ci te intreb ce faci util in aceste zile in care Corona a pus Frana… Ce faci util pentru tine? Pentru ceilalti?
Un paradox, dar in aceste zile atat de diferite de ceea ce am trait noi pana acum, dincolo de strazile pustii, vad mai multa viata… Dincolo de panica si de raspunsurile care ne vin si la intrebari pe care nu apucam sa ni le punem, dincolo de teorii hazardiste, care mai de care mai “ofertante”, vad/simt forta prezentului. Traim aici si acum si ne batem capul cu modalitati de petrecere a prezentului, unde suntem (cu)prinsi de nou, de schimbare. Oare iesim din iluzie? In fata schimbarii, a noului, dincolo de panica suntem noi, noi cei la care suntem obligati sa ne intoarcem. Noi cei de care am fugit alegand mereu alte tinte, noi cei imposibil de multumit, care voiam iar si iar altceva, intr-un mimetism irational, intr-o permanenta concurenta cu altii, intr-un permanent zbucium pentru a demonstra si pentru a fi validati, noi cei cu care trebuie sa ne confruntam.
OCTAVIA GEAMANU
Cand intrebi pe cineva cine e, cel mai adesea raspunde ce are. A fi si-a pierdut esenta. S-a diluat intr-o lume care a devenit mai mult a nonsensului. A fi s-a contopit cu a avea, pana a fost absorbit total de cel din urma. Am cautat atat sa raspundem la intrebarea Cine suntem?
Incat am devenit, ca-n chimie, produsi de reactie… si-atat. Alergam pana la epuizare sa avem, incat cu fiecare pas din viata ne-ndepartam tot mai mult de cine suntem. Unii gasesc raspunsul la timp si n-ajung in pragul de a-si pierde existenta. Caci poti sa o pierzi si continuand sa respiri… Sunt atatea trupuri goale pe interior, care totusi au mai mult decat pot duce. “ Asta scriam in urma cu ceva timp. Acum nimeni nu mai alearga nicaieri si, cumva, toti am ajuns sa ne intrebam cine suntem. Poate gasim raspunsul in ziua de maine. Caci azi, cine mai are curaj sa raspunda la intrebarea cine e cu ce are…?