Exista un punct zero sau chiar mai multe in viata fiecaruia dintre noi si e bine ca exista… pentru ca de acolo incolo ni se deschide o plaja larga de posibilitati. E momentul “stop joc!”, care inainte de a-l revendica ne sperie. Obisnuiti sa “navigam” catre ceva anume, cu sau fara panze-sus, ne simtim datori /obligati sa alegem mereu o directie. Chiar trebuie sa avem in fiecare clipa un scop anume?
Iubesc apa, marea, soarele… Imi place sa ma iau cu valurile la tranta, sa ma inalt deasupra lor ca si cand le-as supune, sa plutesc deasupra lor ca si cand as zbura, dar si sa le recunosc maretia si forta, scufundandu-ma in apa pana ce trec peste mine… Aleg iar si iar incotro ma indrept… merg cu valul, stau “pe burta” sau inot impotriva curentului. Uneori obosesc si aleg sa raman in punctul zero – intr-o pluta, cu ochii inchisi, in deriva… Fara niciun gand, aleg doar sa simt mangaierea apei, a soarelui, a vantului… E atata forta in linistea gandurilor mele, incat timpul, spatiul si amintirile se topesc intr-un ritm fara secunde. Nu masor nimic si nimic nu ma mai masoara. Imi ating sufletul si clipele toate sunt doar bucurie.
“Ce faci? Ce faci cu viata ta? Cat mai ai de gand sa faci pluta?!” aud si deschid ochii brusc. “Atat cat simt, cat am nevoie”, raspund nonsalant si un val de reprosuri se revarsa din ochii celuilalt. Ca si cand ar exista o limita de timp in care ne e permis sa nu actionam in nicio directie, catre niciun scop, ca si cand punctul zero, exact acel moment de liniste absoluta, cand totul e cum trebuie sa fie, cand totul se (re)echilibreaza, cand iti aduni toate puterile prin propriul abandon, alegand doar sa simti si sa te simti, ar fi ceva de evitat.
Sub zero avem minus, peste zero ne da cu plus. Matematica pura. Insa tot ce e dincolo de zero, pozitiv sau negativ, comporta un schimb, un trafic de energii. Am inteles, in sfarsit, ca zero este o resursa fantastica.. zero, de care fugim ca de Dracu’… “Esti zero, esti o nulitate”… auzim si/sau spunem uneori noua insine sau altora. Si o zicem in sens peiorativ, niciodata admirativ. De aceea, de fiecare data cand imi asum un punct zero, nu pretind admiratia nimanui. Dar nici blamarea. Resping cu vehementa orice forma de energie intruziva, care fie vrea sa ma salveze din nimicul numit zero barat, fie vrea spectacolul unei prabusiri. E ca si cum cineva imi da mana sa ma traga deasupra valului cand eu vreau sa ma scufund sau ca atunci cand cineva ma scufunda cand eu simt sa sar peste creasta valului. Imi respect starea, e singurul “principiu” de viata de la care nu abdic sub nicio forma. Asta dupa multi ani in care am experimentat suficient contrariul – dand importanta regulilor, valorilor si cutumelor exterioare mie, impuse uneori in detrimentul proprie-mi stari. Ma aleg pe mine fara sa disimulez, ma respect fiind sincera in stradania mea de a trai cum imi place si cum face bine sufletului meu. Indiferent de consecinte. Pentru ca stiu ca si consecintele se dovedesc in cele din urma benefice, atat timp cat resortul lor e plin de iubire si intentii bune. Daca alegerile mele sunt cauza suferintelor altuia, nu ma simt vinovata. Pentru ca niciodata nu aleg in detrimentul altora, ci doar in favoarea mea. Iar asta nu este egoism, dimpotriva. Stiu ca a fi fericita, implinita este intotdeauna o alegere care scoate doar ce e mai bun din mine. Si ca din cea mai buna varianta a mea beneficiaza oricine poate.
Pe si sub valul meu, in joaca mea, raman doar cei cu care rezonez – pentru un timp, o zi, o luna sau pentru totdeauna.
