La 30 de ani, pot spune că am trăit mult, intens și frumos – și, prin prisma meseriei, am fost nevoită să mă privesc adesea din exterior, să mă “șlefuiesc” până la ceea ce credeam eu că vor oamenii, societatea de la mine. La 12 ani am decis că muzica e drumul meu, că tot ce-mi doresc e să cânt și să compun, că vreau să fiu în lumina reflectoarelor – înțelegeam și vedeam din asta doar părțile frumoase, strălucirea, emoția, bucuria – și nu îmi imaginam prețul cu care va veni acest vis.
Rewind până la momentul în care eu, rățușca nu neapărat urâtă, dar supraponderală (aproape 60 kg la 12 ani), cântam în fața oglinzii ținând un deodorant în mână pe post de microfon – și tot ce vedeam era că nu arăt ca fetele de la TV, ca celelalte cântărețe din reviste. Așadar, au urmat ani de foame, de cure de slăbire, de sport la primele ore ale dimineții pe stomacul gol, de ură față de tot ce era imaginea mea din oglindă. Nimeni nu mă învățase și nu aveam de unde să intuiesc că ceea ce sunt pe dinafară nu se va așeza într-o formă armonioasă decât după ce voi învăța să liniștesc furtunile de dinăuntru, să fac pace cu mine și să mă iubesc – exact așa cum eram în momentul respectiv.
Când le povestesc oamenilor că prin 2017, când eram la cea mai mare greutate a mea și, din punct de vedere medical, cu obezitate de gradul I, mă simțeam bine în pielea mea, sexy, încrezătoare și gata să mut munții, aproape nimeni nu mă crede. Subliniez, nu e vreo auto-sugestie, chiar eram. Când mă uit în urmă la fotografiile mele și văd în ce ținute ieșeam pe scenă, reacția mea este “you go, girl!” – știam ce pot și știam ce sunt – și, în sfârșit, nu mă mai interesa câtuși de puțin ce crede sau ce-o să zică lumea.
În 2018 am ales să fac operația de micșorare a stomacului în primul rând din motive de sănătate (antecedente de diabet în familie și faptul că metabolismul meu “defect din fabrică” ar fi continuat să facă lucrurile tot mai dificile pe parcursul vieții) și mereu spun că am făcut-o pentru că mă iubeam exact așa cum eram și îmi doream mai mult și mai bine pentru mine, nu pentru că mă uram sau că știam că e bine pentru cariera mea să fiu mai slabă, mai… așa cum se așteaptă lumea.
Deloc surprinzător, cariera mea chiar merge mai bine. Poate kilogramele, poate toată munca adunată și încăpățânarea copilei de 12 ani care a refuzat să schimbe cine este pe dinăuntru. Paradoxal, oamenii tot găsesc de comentat, ba că sunt prea slabă acum, ba că am părul prea scurt, prea lung, pielea nebronzată (nu-mi place să stau ore-n șir la soare și urăsc solarul), ba că una, ba că alta. Și întotdeauna se găsește ceva care s-ar putea schimba la mine. Diferența e că filtrul prin care privesc eu lumea s-a schimbat și acum e mai mult despre ce vreau eu, nu ce vor alții de la mine.
Îmi place ce văd în oglindă? Sigur. Dar îmi place mai mult cine sunt acum, pe dinăuntru.
Se spune că frumusețea e-n ochii privitorului. Mie mi-a luat ani să învăț să mă privesc cu blândețe, cu răbdare, cu mândrie chiar. Să mă pot uita în ochii oamenilor și să le spun și lor: “ești frumos/frumoasă exact așa cum ești” – fără urmă de false politețuri – pentru că adevărul esențial e exact acela că suntem unici și frumoși, în orice punct ales la întâmplare al existenței noastre. Mai slabi, mai grași, mai vulnerabili, mai puternici, în timpul sarcinii, după o zi extenuantă la muncă, transpirați după un urcuș pe munte.
Oglinda ne arată mai mult ce ne e frică să vedem – decât toată frumusețea pe care am vedea-o, dacă ne-am lăsa să privim ce contează.
Astăzi știu că pot face orice, că pot șlefui și la imaginea mea interioară crescând ca om, dar și la cea exterioară alegând ceea ce mi se potrivește. Dacă într-o zi am să decid să-mi pun implanturi cu silicon, va fi pentru că așa îmi doresc eu – nu pentru că asta “se promovează”. Mi-am găsit o rutină de îngrijire a tenului de care mă țin pentru că-mi place cum se simte pielea mea dimineața, fără machiaj – și nu din cauza obsesiei majore pe care societatea noastră o are pentru riduri și trecerea timpului.
Și tot că pentru că am vrut, și tot pentru că se poate am ales să fac remodelare corporală cu Accent Prime, un aparat-minune pe care l-am găsit la clinica SkinMed și care nu doar că topește grăsimea din profunzime cu ajutorul ultrasunetelor, dar folosește și radiofrecvența pentru a “netezi” și tonifia pielea, reducând laxitatea, vergeturile și celulita.
Eu aveam o nesiguranță în zona brațelor, mi s-a părut mereu că nu au deloc o formă armonioasă, că păreau ultra-pufoase, oricât kilograme aveam și în orice poziție stăteam – bonus, am aflat la primul consult pentru Accent Prime că stângul era cu 0.7 cm mai “grăsuț” decât dreptul. După 6 ședințe cu Accent Prime, brațele mele sunt egale, mult mai suple și armonioase ca formă, iar în talie am scăpat de 7 cm, ajungând la 61 cm! Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să am o talie de fotomodel J
Practic, eu sunt la greutatea dorită și cea stabilită de medicul meu (50 kg), iar tot ceea ce fac acum – mâncat sănătos, fitness, remodelare corporală – este ca să îmi ating potențialul maxim, să mă simt și să arăt atât de bine pe cât pot, să înfloresc cu totul și să mă bucur de look-ul meu în cei mai frumoși ani. După o parte îndelungată din viață în care am simțit că mă lupt cu corpul meu, acum mă simt în sfârșit în armonie și echilibru cu el – și îmi place maxim această stare.
Cred că e OK să apelăm la toate posibilitățile medicinei și științei pentru a ne simți mai frumoși, mai încrezători sau “cea mai bună variantă a noastră” – vorba clișeelor motivaționale J dar cred că e OK să o facem atunci când vrem, pentru că vrem și putem, pentru NOI și pentru nimeni altcineva. Pentru că, dacă învățăm să ne privim cu blândețe și să ne recunoaștem cu adevărat nevoile, și oglinda ne poate deveni prietenă.
Navi, artist & compozitor.
